Industria prelucrării metalelor din România a intrat în declin

24 aug.

Dintotdeauna, industria prelucrării metalelor a fost în strânsă legatură cu industria constructoare de maşini deoarece prima este o condiţie pentru existenţa celei de a doua. Prelucrarea metalelor este baza industriei grele, transformând metalul în uneltele necesare în industrie. Existenţa acestei industrii transformă economia unei ţări, societatea, viaţa însăşi, dându-i mobilitate, putere, valoare.
Prelucrarea metalelor presupune: materii prime şi materiale, semifabricate, echipamente speciale de tăiere, aşchiere, debitare, sudură, spălare, finisare, măsură, control, diverse scule şi consumabile precum lubrifianţii. Industria chimică este de asemenea în strânsă interdependenţă cu prelucrarea metalelor deoarece substanţele chimice ajută în activităţile de prelucrare şi fabricare ( rulmenţi, lanţuri, metale preţioase, arcuri, tehnică medicală, motoare, echipamente pentru diverse maşini, elicoptere, etc.).

Pentru prelucrare sunt necesare maşini-unelte speciale şi de precizie precum: strunguri, maşini de găurit, de frezat, de şlefuit, de strunjit, fierăstraie pentru metal.
Industria metalurgică din România este legata de Sidex Galaţi, Siderurgica Hunedoara, Donasid Călăraşi şi Combinatul Siderurgic Reşiţa. Sidex şi Siderurgica au fost cumpărate de ArcelorMittal, Donasid de Tenaris iar Combinatul din Reşiţa de catre TMK. Fabricarea de ţevi laminate se face la: Silcotub Zalău, Artrom Slatina, Petrotub Roman, Tepro Iaşi si Tubinox Bucureşti, toate privatizate de către statul roman în favoarea unor firme străine. Combinatul de Oţeluri Speciale Târgoviște avea o tehnologie performantă şi avea şi pieţe de desfacere în străinătate dar din 2002 devine o problemă pentru stat pentru că face “găuri” în buget şi de aceea se hotărăşte privatizarea, în urma unei licitaţii, către Conares Trading, ulterior devenind parte din Mechel International Holdings. Mechel cumpără în 2003 şi Industria Sârmei Câmpia Turzii şi, încet-încet, România a ieşit de pe piaţa oţelurilor inoxidabile. Tot Mechel cumpără şi Ductil Steel Buzău (plus locaţia din Oţelul Roşu) în 2008, apoi Laminorul Brăila în 2010.

În 2012 nu se mai produce nimic în Brăila, Câmpia Turzii şi Târgovişte şi Mechel vinde toate cele cinci combinate deţinute în România către SC Invest Nikarom SRL. Combinatele nu au mai avut cui să vânda si pentru că intrarea în UE a presupus micşorarea producţiei de la 14 milioane de tone la 2 milioane de tone de oţel pe an, condiţii de la Bruxelles, îndeplinite. Se reia producţia redusă cantitativ, şi cu ajutorul unor fonduri europene, în Combinatele din Târgovişte, Buzău, Brăila, Câmpia Turzii. Nici nu se mai poate compara productivitatea combinatelor românesti din prezent cu ceea ce fabricau în trecut: acum scot doar cantităţi nesemnificative de cuie, sârmă, fier beton, fără să mai fabrice oţeluri speciale.

Industria prelucrării metalelor din România a intrat într-un declin mai mult decât semnificativ faţă de ceea ce producea în perioada comunistă. Pe lângă cantităţile uriaşe de fabricate pe care le scoteau pe poarta lor, combinatele reprezentau putere, stabilitate, locuri de muncă, putere de cumpărare, export, o economie puternică şi înfloritoare. Pe cine să acuzam acum pentru decădere? Pe conducătorii noştri, miniştri, guverne, preşedinţi, pentru politica proastă pe care au dus-o? Pe oamenii de afaceri incapabili? Pe ruşii care au cumpărat tot ce au putut, care au găsit subterfugii pentru a distruge şi reloca uzinele româneşti? Sau poate pe Uniunea Europeană ce a impus multe condiţii ce au facilitat aceasta involuţie a industriei prelucrării metalelor?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *